Singuratatea numerelor prime, de Paolo Giordano

Hello, dragilor!

După ce am citit recent un articol (la @mihaelamotreanu, sper să nu greșesc) despre anumite cărți care fac casă bună cu unele filme/seriale, mi-am dat seama că nu v-am povestit de o astfel de asemănare pe care am găsit-o acum ceva timp.
Faptul că le-am „cuplat” pe cele două nu a fost decât o pură întâmplare la momentul respectiv, dar s-a dovedit a fi o alăturare foarte fericită.

Cartea „Singurătatea numerelor prime” o aveam pe listă de foarte multă vreme, atât de multă încât nici nu mai știam de unde am recomandarea sau de ce mă interesa, însă când a apărut reeditată la @editurapolirom am citit-o fără să îmi mai pun prea multe întrebări. Și cam tot atunci apăruse și „The End of the Fucking World” pe Netflix, așa se face că atunci când luam o pauză de la carte, treceam la serial.

Și nu mare mi-a fost mirarea să văd cât de bine merg cele două împreună! Ambele împărtășesc aceeași stranietate, același tip de personaje, un fel de jucării stricate ale societății.

Și nimic nu poate demonstra unicitatea lor precum acest fragment din carte: „Numerele prime sunt divizibile numai cu unu și cu ele însele. Stau la locul lor în infinita serie de numere naturale, strivite, la fel ca restul, între alte două, dar cu un pas mai încolo față de celelalte. Sunt numere bănuitoare și solitare și de aceea Mattia le găsea minunate. Uneori credea că au ajuns din greșeală în acea secvență, că rămăseseră prinse în capcană ca niște mici perle înșirate pe un colier. Alteori, în schimb, bănuia că și lor le-ar fi plăcut să fie ca restul, numai niște numere oarecare, dar că, pentru un motiv anume, nu erau în stare. […] Mattia se gândea că el și Alice erau astfel, două numere prime gemene, singure și pierdute, apropiate, dar nu îndeajuns pentru a se putea atinge cu adevărat.”

Și personajele cărții, precum și cele din serial, au ajuns să fie speciale din cauza unor traume din trecut, fapt care le apropie, dar niciodată într-o relație de dragoste în adevăratul sens al cuvântului, rezumându-se doar la o prietenie bizară, aflată sub semnul unor lungi perioade de tăcere.

Dacă le recomand? Firește. Poate chiar împreună. Nu știu dacă e o asociere „corectă”, dar pentru mine a fost perfectă. Cartea știu că a avut parte și de o ecranizare, pe care am văzut-o lăudată de cele mai multe ori, însă pentru mine cartea a fost de ajuns… Poate când voi uita cu totul de ea, voi vrea să văd și filmul.

Și un ultim citat, pentru că nu mă pot abține să nu îl împărtășesc cu voi: „Faptul de a te simți special e cea mai rea cușcă pe care si-o poate construi cineva”.

Si bonus, coperta initiala, care mie mi-a placut mult mai mult, dar nu am mai prins-o in editia aceea.