Cantec lin, de Leila Slimani

Bine v-am regasit!

Daca pentru „In gradina capcaunului” nu am reusit la momentul respectiv sa scriu mai multe aici si doar pe Instagram, pentru „Cantec lin” am zis ca-i musai sa postez si aici. In plus, la unele carti chiar nu imi ajunge spatiul de pe Instagram.

Asadar, „Cantec lin”…

Pot sa incep mai bine prin a spune ca nu o recomand oricui. Nu este pentru toata lumea, asta este sigur, la fel ca si cealalta carte a autoarei. Iar recomandarea mea este ca, daca va hotarati sa o cumparati, pe langa descrierea de pe coperta a patra, sa cititi macar primele 2-3 propozitii. Ca sa nu aveti un soc cand ajungeti acasa si vreti sa aruncati cu cartea de pereti. Am vazut oameni foarte suparati din cauza asta pe Goodreads. Just sayin’.

In „Cantec lin” autoarea a decis sa inceapa cu sfarsitul. Cam ca in cazul „Pacientei tacute” a lui Alex Michaelides. Dupa cum cred ca am mai spus, cartile care incep atat de in forta fie isi pierd din elan pe drum, fie te tin in priza, chiar daca stii deja cum se va termina totul. Leila Slimani ne ofera asadar sfarsitul, ne raspunde din start la cine?, cum?, cand?, dar nu si la de ce? Iar aceasta intrebare ne macina pe tot parcursul cartii pentru ca, sa fim seriosi, vrem sa stim de ce ar comite cineva o crima atat de odioasa.

Fotografie de Jeff Allen pentru mmlafleur.com

Din pacate, la fel ca „In gradina capcaunului”, si a doua carte a autoarei este inspirata tot din fapte reale. Spun „din pacate” nu ca un defect al cartilor sale, ci ca un defect al realitatii in care ne aflam si care este pe atat de frumoasa, pe atat de infioratoare. Asadar, la baza cartii este un eveniment din 2012, petrecut la New York. O mama ajunge acasa, la apartamentul din Upper West Side si ii gaseste pe doi dintre cei trei copii sangerand in cada, alaturi de bona care a incercat sa se sinucida. In acest caz s-a aflat insa si motivul crimei. Bona in cauza a declarat ca avea niste probleme financiare si, in plus, o deranja faptul ca cei doi soti ii dadeau din ce in ce mai multe sarcini de indeplinit.

„O ura urca in ea. O ura care vine sa-i dea peste cap elanurile servile si optimismul copilaresc. O ura care ravaseste tot. E cufundata intr-un vis trist si confuz. Bantuita de senzatia ca a vazut prea multe, c-a auzut prea multe din intimitatea altora, o intimitate la care ea nu a avut niciodata dreptul. Ea nu a avut niciodata o camera a ei.”

„Cantec lin” este mai mult decat un thriller psihologic foarte bun. Situatia mamelor in general mi s-a parut atat de bine transpusa aici. Este un subiect destul de actual, oricum, zic eu. Nevoia lor de libertate pe de o parte, iar pe de alta parte dorinta, impulsul de a fi niste mame excelente pentru copiii lor. Si totusi, inteleg cum asta nu poate sa fie suficient. O femeie va vrea sa fie mai intai femeie si apoi mama. Statutul de mama nu trebuie sa il reduca la zero pe cel de femeie. Oricine vrea sa fie la fel de bun pe toate planurile. Si e dureros ca cineva trebuie sa renunte la propria persoana in favoarea unei alte mici fiinte. E dureros ca pentru a reusi in cariera o mama trebuie sa isi incredinteze ce are cel mai de pret unei alte persoane din exterior, in conditiile in care niciodata nu poti sti cu siguranta cine este persoana pe care o alegi sa le poarte de grija celor mai dragi fiinte.

„Nu vom fi fericiti decat atunci cand nu vom mai avea nevoie unii de altii. Cand vom putea trai o viata proprie, o viata care sa ne apartina, care nu are legatura cu ceilalti. Cand vom fi liberi.”

Asa cum Louise a intrat in casa sotilor Masse, iar universul lor s-a dat peste cap. Initial totul era ca intr-un basm: „a transformat acest apartament sufocant, stramt, intr-un loc odihnitor si luminos. Louise a impins peretii. A facut rafturile mai adanci, sertarele mai largi. A lasat lumina sa intre. […] Lucrurile inutile au disparut. Cu Louise, nimic nu se mai aduna, nici vasele, nici rufele murdare, nici plicurile pe care au uitat sa le deschida […] Nimic nu se strica, nimic nu se altereaza. […] Apartamentul tacut se afla in intregime sub dominatia ei, ca un dusman care ar fi implorat indurare.” Gaura din bugetul familiei facuta de salariul bonei pare ca are si ea partile ei bune. Cei doi sunt si ei mai luminosi, iar copiii fericiti.

Myriam se lauda peste tot cu noua ei angajata: „Bona mea e cea care a facut totul”. Si aici intervine problema: „Bona mea„. Oricat de mult ar incerca sa creeze iluzia unei prietenii, a unei egalitati intre ei si Louise, prapastia dintre clasele sociale din care fac parte este aceeasi, ba chiar se largeste. Myriam constientizeaza, cel putin la inceput, ca dadaca este si ea o fiinta umana si poate ca se simte umilita. Louise devine cumva un obiect care

intra in posesia celor doi soti. Ei nu stiu si nici nu isi pot imagina cum este viata bonei lor inafara jobului pe care il are in casa lor. Cautarea bonei perfecte este asemanatoare cu achizitionarea unui bun material, trebuie sa indeplinesaca anumite functii: sa

munceasca, „sa fie vioaie si disponibila” si sa aiba anumite caracteristici: sa nu fie imigranta, „sa nu fie foarte batrana, sa nu poarte val si sa nu fie fumatoare. Si, de preferat sa nu aiba ea insasi copii, iar daca are, acestia sa locuiasca la tara si sa nu aiba nevoie de ea. Si sa nu mai vorbim despre parcul unde se adunau bonele cu copiii, iar viitoarele mame le studiau pana la cel mai mic detaliu, asa cum studiezi un peste viu in acvariu, pe care il vei avea mai tarziu in farfurie. Dar curand vor fi absorbiti de personalitatea lui Louise si isi vor da seama ca a devenit indispensabila, iar asta nu e

chiar un lucru bun. Iar ea va vrea cu orice mijloace sa le ramana alaturi, pana cand devine de-a dreptul sufocanta.

„Pe măsură ce săptămânile trec, Louise excelează din ce în ce mai mult în a deveni în acelaşi timp invizibilă şi indispensabilă. […] Bona este asemenea acelor siluete care, la teatru, mişcă pe întuneric decorul de pe scenă. Ele ridică un divan, împing cu o mână o coloană de carton, un panou dintr-un perete. Louise se agită în culise, discretă şi puternică. Ea este cea care ţine firele transparente fără de care magia nu poate să se întâmple.”

Louise exista prin insasi dragostea copiilor pe care ii are in grija. Si nu atat prin dragostea pe care ea le-o poarta, ci pe care acestia i-o inapoiaza inzecit. Asa se face ca nimeni nu a auzit nimic rau despre aceasta Mary Poppins. Dar cum se creeaza tensiunea, va las pe voi sa aflati citind „Cantec lin”. Iar daca o veti face, sa treceti fie pe aici, fie pe pagina de instagram, sa discutam despre ea.

Asadar daca va doriti o carte un pic mai altfel, deloc voluminoasa, dar puternica, una care imbina atat povesti din viata de cuplu, din viata de mama, despre ce inseamna sa fii femeie si sa vrei sa fii Wonderwoman, despre dragoste si compromisuri, va invit sa cititi „Cantec lin”. Dar nu uitati de sfatul pe care vi l-am dat la inceput: cititi primele randuri. E un fel de test prin care cartea isi alege cititorul.

Cam atat pentru astazi. Pana la viitoarea recenzie, va doresc numai carti bune.