„Pui laolaltă două lucruri care n-au mai fost puse laolaltă până acum. Şi lumea se schimbă” – o idee care se tot repetă pe parcursul cărţii şi pe care Julian Barnes o respectă. Astfel, pune laolaltă zborul cu balonul, fotografia, iubirea şi doliul. Pe scurt, din punctul meu de vedere, cartea s-ar putea rezuma la ultimele două teme, pentru că acestea sunt prezente cel mai pregnant şi cele mai puternice.
”Pui laolaltă două lucruri care n-au mai fost puse laolaltă până acum. Uneori e ca la prima încercare de a fixa un balon cu hidrogen de un balon cu aer cald: preferi să te prăbușești și să arzi sau să arzi și să te prăbușești? Însă uneori merge, se creează un lucru nou și lumea se schimbă. Pe urmă, la un moment dat, mai devreme sau mai târziu, unul dintre ei e luat. Și ce e luat e mai mare decât suma a ceea ce a fost.”
„Niveluri de viaţă” este compusă din trei părţi aparent distincte, dar pe care autorul are grijă să le lege extrem de bine prin detalii ascunse prin tot textul, de la un cap la altul. De aceea cred că necesită ceva răbdare şi aş recomanda să fie citită dintr-o singură şedere, deoarece există riscul pierderii micilor elemente de legătură dintre capitole. Prima parte, „Păcatul înălţimii” scoate la lumină pionierii călătoritului cu balonul (călătorie pe care Barnes o aseamănă unei poveşti de dragoste) şi fotografia. În a doua parte, „La acelaşi nivel” Barnes ne prezintă povestea de iubire ficţionalizată dintre două personalităţi istorice, care apar şi în prima parte, Frederick Burnaby și Sarah Bernhardt.
„Trăim în zodia orizontalei, la același nivel, și totuși – sau din cauza asta – avem aspirații. Telurici, putem uneori să ne ridicăm până la zei. Unii se ridică prin artă, alții prin religie; cei mai mulți, prin iubire. Dar când ne ridicăm, putem și să ne prăbușim. Există puține aterizări line. E posibil să ne trezim sărind pe pământ cu o forță care ne rupe picioarele, târâți spre cine știe ce linie ferată din altă țară. Fiecare poveste de iubire este o presupusă poveste de durere. Dacă nu la început, atunci mai târziu. Dacă nu pentru unul, atunci celălalt. Câteodată, pentru amândoi.„
A treia parte, şi cea care mi-a plăcut mie enorm, este „Pierderea adâncimii”, în care scriitorul rămâne singur în lumina reflectoarelor, alături numai de durerea sa, în urma decesului soţiei sale.
Prin urmare, chiar dacă primele două părţi au frumuseţea lor, eu aleg să vorbesc în continuare despre a treia parte, cea mai bogată din punct de vedere emoţional. Doliul este extrem de bine descris aici cu toate aspectele care ţin de el, de la durerea prin care trece cel rămas în viaţă, gândurile sale, sentimentele şi reacţiile celor din jur. Nu cred că trebuie să fi pierdut neapărat pe cineva drag ca să înţelegi ce scrie Barnes aici, pentru că descrie atât de bine încât nu ai cum să nu rezonezi.
”O jelesc fără complicații și la modul absolut. Ăsta e norocul și, în același timp, ghinionul meu. La început, cuvintele îmi veneau singure în minte: mi-e dor de ea în tot ce fac și în tot ce nu fac.”
Cred că subiectul pierderii unei persoane iubite este foarte dificil de pus în cuvinte şi rămân profund impresionată când găsesc câte o carte care prezintă totul atât de simplu şi totuşi atât de intens. Barnes trece în revistă toate etapele de după moartea soţiei, de la suferinţă, care nu trece cu timpul, aşa cum se spune, ci poate doar devine mai suportabilă, la singurătate (unde face deosebirea între două tipuri de singurătate: aceea de-a nu fi găsit pe cine să iubeşti si aceea de-a fi rămas fără persoana iubită), la autocompătimire, la încercarea de a-ţi continua viaţa, de a face aceleaşi lucruri făcute cândva împreună. Însă, evident, aceasta nu este decât o „capcană”, după cum o numeşte Barnes, pentru că te face doar să îţi fie şi mai dor. Evenimentele devin acum „non-evenimente”: Crăciunul, diferite aniversări, „peste ele se aşază noile repere: ziua când s-a instalat frica, ziua când a căzut pentru prima dată, ziua când a intrat în spital, ziua când a ieşit din spital, ziua când a murit, ziua când a fost înmormântată.” Nici de activităţi noi nu ai neapărat chef, pentru că te fac să îţi fie dor, dar într-un alt fel.
„Durerea reconfigurează timpul – lungimea, textura și funcția lui: o zi nu înseamnă cu nimic mai mult decât următoarea și-atunci, de ce-or fi fost individualizate și botezate separat? Durerea reconfigurează și spațiul. Ai intrat într-o nouă geografie, deservită de o nouă cartografie. Pari să te orientezi după una dintre hărțile de secol XVII, pe care se văd Deșertul Pierderii, Lacul (nebătut de vânturi al) Nepăsării, Râul (uscat al) Deznădejdii, Mlaștina Autocompătimirii și Cavernele (subterane ale) Memoriei.”
Când te confrunţi cu moartea cuiva drag, în mod inevitabil, ajungi şi la dorinţa de a-ţi pune capăt zilelor, pentru că, pur şi simplu, viaţa fără acea persoană îţi este de neconceput, nu îţi poţi imagina cum vor fi zilele tale fără ea, nu poţi dormi, nu te poţi opri din gândit „ce-ar fi fost dacă…” (sau, în cazul scriitorului: „Oare mi-aş da toate cărţile pentru viaţa ei? Mi-aş da propria mea viaţă pentru a ei? E uşor să spui „da”), nu îţi poţi opri mintea din căutat amintiri şi aşa mai departe. Barnes şi-a înlăturat însă gândurile referitoare la sinucidere (pe care chiar şi-o şi plănuise), conştientizând că amintirea ei rămâne vie numai dacă şi el este viu.
„A durat un timp, dar îmi amintesc momentul – de fapt, argumentul ivit pe nepusă masă – în urma căruia a scăzut probabilitatea să mă sinucid. Mi-am dat seama că, în măsura în care ea era în viață, era în memoria mea. Bineînțeles, rămăsese și în mințile altor oameni, dar eu eram primul pe lista aducerii-aminte. Dacă era undeva, era înăuntrul meu, interiorizată.”
În încercarea de a-şi forma noi obiceiuri şi noi pasiuni după moartea soţiei, Barnes a redescoperit opera, a început să o vadă cu alţi ochi şi consideră că „trece direct la subiect – la fel ca moartea„.
Mi-au plăcut foarte mult şi pasajele în care apare tema memoriei (aşa zisa arhivă fotografică a minţii) şi imposibilitatea ei de a fi la fel de fidelă atât peste timp, cât şi din perspectiva unei singure persoane. Barnes îşi pune problema aici cum să mai poată avea încredere în amintirile sale când nu le mai poate corobora cu cele ale soţiei, care a fost şi ea prezentă în momentul în care au luat loc unele lucruri. Scriitorul conchide astfel că memoria binoculară devine memorie binoculară, iar „vechile instantanee familiare ale unor vremuri mai fericite au ajuns să pară mai puţin importante – să arate mai puţin ca nişte fotografii ale vieţii înseşi şi mai mult ca nişte fotografii ale unor fotografii.”
„Cu toate acestea, […] nu putem fi nici Orfeu, nici Euridice. Am pierdut vechile metafore şi trebuie să găsim altele noi. Nu putem coborî ca el [pe Tărâmul Umbrelor]. Aşa că trebuie să coborâm altfel şi s-o aducem înapoi într-un alt fel. Încă putem să coborâm în vise. Şi putem să coborâm în memorie.”
bookdealerz.wordpress.com 
Lasă un comentariu